2 Corinteni 4 cu 7: „Comoara aceasta o purtam in niste vase de lut, pentru ca aceasta putere nemaipomenita sa fie de la Dumnezeu, si nu de la noi.” Amin Va rugam ocupati locurile.
Dupa ceva vreme, ne vedem iarasi. M-ati surprins in mod placut, prin prezenta voastra si prin buna randuiala care domneste aici. Pavel spunea celor din Tesalonic ca „ma laud cu voi in bisericile Lui Dumnezeu”. Imi dati voie cand ajung acasa sa ma laud cu voi? Ca oricum fratii o sa ma intrebe: „Ce fac copii nostri in Anglia, in Londra?” Am dreptul si am voie sa nu gresesc sa spun ca sunteti pocaiti. Da? Si Pavel spune ca „ma laud cu voi, cu statornicia voastra”. Poate am sa vorbesc ceva de statornicie, dar fratele a deschis un cuvant asa de frumos, si spun ca am ramas la vasul acesta de lut.
Fratii mei, exista 2 lucruri, puse impreuna. Vasul de lut, care suntem noi, omul, din pamant ii luat, pana la urma se intoarce in pamant, dar in vasul acesta de lut, Domnul a pus o comoara. O putere nemaipomenita. 2 Corinteni, 4 cu 16 Pavel prezinta cam asa situatia: ca daca omul de afara se trece, omul dinlauntru se inoieste din zi in zi.
Noi avem un om de afara care este trupul acesta asa cum il vedem noi. Ii vasul nostru de lut si intotdeauna cand te vei uita la un om, vei vedea aceste 2 lucruri: vasul de lut cu slabiciunile lui care le avem, ca-i din lut si slabiciunile acestea ale lutului ne insotesc pana ne intoarcem in lut. Dar in vasul acesta de lut avem o comoara. O putere nemaipomenita. 1 Corinteni 3 cu 16: „Nu stiti ca trupul vostru este Templul Duhului Sfant?” sau 1 Corinteni 6 – 18 si 19: „Fugiti de curvie! Orice alt pacat il savarseste omul e inafara trupului, dar cine curveste, pacatuieste impotriva trupului sau” si vers.19 : „si trupul vostru este Templul Duhului Sfant.”
Fratele vorbea despre felul in care ne modeleaza Dumnezeu si de rostul suferintei in viata noastra. Nu ne place suferinta, nu-i ceva de dorit. Mi-aduc aminte de poetul Dionise Giuchici, a scris o poezie: „Nu dispretui cuptorul” si cand a gatat (terminat) poezia de scris, el povestea unui prieten al meu, ca-si imagina ce impact va avea poezia aceasta asupra bisericii, si cand a terminat de scris poezia, feciorul lui care semana cel mai mult si care avea numele lui, a fost chemat de Domnul acasa. Si el imi spunea: „Nu m-am gandit niciodata ca eu am scris poezia pentru mine, eu credeam ca o scriu pentru altii.”
Odata am fost in Austria si un frate mi-a spus: „Frate Dragos, ai fost vreodata la Roma?” Zic: „Nu” „Hai ca te duc eu.” Si m-a dus la Roma si fratii m-au pus la predica. Si mi-aduc aminte ca atunci la Roma, am predicat despre ceasul incercarii, din Apocalipsa. Dar fratele care m-a insotit, era prieten cu mine, ii placea cum predic eu si cat am predicat eu, el se uita asa admirativ la mine dar mai mult, se uitat curios in adunare daca ceilalti se bucura de predica.
Si am terminat predica, am luat-o inapoi spre Austria, nu am mers 10 minute, primeste un telefon. S i a inceput bine, dupa aceea speriat, intrebari, asa agitat, cum? dar cum s-a intamplat?, dar asa, inchide telefonul si imi spune: „Dragos, eu ma uitam daca adunarea te asculta ce predici, nu m-am gandit ca tu predici pentru mine. Nevasta mea a luat masina sa ia copiii, intr-o curba s-a rasturnat, masina e stricata, nevasta e la spital, copiii ia dus altcineva acasa, eu nu m-am gandit ca tu ai predicat pentru mine.”
Ei bine fratilor, ca Dumnezeu sa ne modeleze, El ingaduie anumite incercari in viata noastra. Si spunea fratele Marin ca ingaduie multa suferinta. Multa vreme n-am priceput nici eu rostul suferintei, pana cand Domnul incet, incet, mi-a aratat de ce trebuie sa trecem prin suferinta. Scurt. Numai o schita de predica ca, chiar nu vreau sa predic mult. In Psalmul 107, vers.12 spunea: „Atunci El le-a smerit inima prin suferinta.” O constatare generala. Cand oamenilor le merge bine, cand sunt sanatosi, cand au belsug material, cand familia le este bine, au tendinta sa se mandreasca. Peste tot unde oamenii au trait bine…Dumnezeu mi-a ajutat, am fost in multe locuri din lumea aceasta. Multe tari din Europa, si in America, si in Canada, si in Israel si in Dubai si in Australia si multe locuri. Am constatat: cu cat oamenii traiesc mai bine cu atat n-au nevoie de Dumnezeu. Cu atat se mandresc, se ridica. Si Dumnezeu care ne vrea pentru Sine are ca metoda de smerenie suferinta. „Atunci El le-a smerit inima prin suferinta.” Stii de ce ingaduie Domnul suferinta pentru mine? Ca sa vad neputinta mea si puterea Lui Dumnezeu. Ca sa pricep ca eu in toate lucrurile depind de Dumnezeu. De aceea, cand ingaduie Domnul o suferinta, nu o tratati intotdeauna ca pe o pedeapsa, ci tratati ca pe o metoda a Lui Dumnezeu de a ne smeri inima.
In Evrei cap.2 vers.10 spune asa: „Se cuvenea dar ca Acela prin care si pentru care sunt toate lucrurile si care vroia sa duca pe multi fii la slava, sa desavarseasca prin suferinta pe Capetania mantuirii lor.” Vorbeste de Hristos. Iarasi am avut probleme cu interpretarea acestui verset. Trebuia Hristos desavarsit prin suferinta? Noi ca si oameni recunoastem. Avem nevoie de desavarsire. Dar Hristos avea nevoie de desavarsire? Si eu spun ca Da. Pentru ca Hristos a avut o natura dumnezeiasca, dar a avut o natura umana. Era fiul omului. Si in natura aceasta umana, in trupul Lui, El avea nevoie sa fie desavarsit. Si cea mai buna metoda pe care a folosit-o Dumnezeu pentru desavarsire a fost suferinta. Pavel spunea in Evrei ca „celor ce trec prin scoala suferintei.” Deci el trateaza suferinta ca pe o scoala in care noi invatam si prin care Dumnezeu ne desavarseste. De aceea spunea fratele ca trebuie sa acceptam voia Lui Dumnezeu. El ne formeaza, ne da forma, ne smereste si ne desavarseste prin suferinta.